Teama de lucruri definitive...

Am perceput de-a lungul anilor multe senzatii de definitiv....
Ce-s lucrurile definitive?
- moartea
- pierderea unui ochi , a unui membru al corpului
- pierderea cuiva drag

Si cam atat , in viziunea mea...de acum

Epilarea definitiva nu-i chiar definitiva
Tatuajele se scot
Botoxul se elimina
Silicoanele n-au probabil termen nelimitat
Dintii se implanteaza
Parul creste la loc
Examenele se pot repeta

Natura afectiva fiind, m-am atasat emotional in timp de oameni si obiecte...
Natura afectiva fiind , m-au intristat sau durut , in diferite proportii toate despartirile definitive de ele...

Pierderea sau deteriorarea oricarui suvenir, cadou , lucru primit sau cumparat cu drag de mine , n-au lasat urme adanci , dar m-au intristat in momentele respective.

Despartirea de hainele nepurtate de ceva ani , jucariile si cartile alaturi de care am copilarit... m-au intristat , chiar daca stiam ca vor aduce bucurie altor oameni si copii...
Am vazut copii purtand hainele mele de copil , dupa multi ani de cand fusesera ale mele... si retraiesc senzatia ciudata pe care am avut-o atunci...pierderea unei parti din mine... despartirea definitiva de copilarie... cu tot ce-a insemnat ea : haine , papusi, carti de povesti, globuri de brad care-mi pareau fantastice...
Am pastrat ani de zile o casuta roz cu ferestre, cu acoperis rosu si sclipici.
Am pastrat-o ani de zile desi se sparsese si nu mai era de pus in pom... dar era acolo... imi era drag s-o privesc , imi era drag sa retraiesc scenariile apuse in care fusese prezenta casuta mea roz...

Uitandu-ma la poze alb-negru cu mama si mine mica imi amintesc culorile si texturile hainelor ei din poze , chiar daca ea nu si le mai aminteste...

Am simtit mereu o teama nedefinita fata de lucrurile care-mi pareau definitive si chiar au fost...

Casnicia parea un lucru definitiv... si n-a fost.
Mi-a fost teama de casnicie cu tot ce implica ea , sau cu tot ce implica ea in capul meu la vremea respectiva....un cerc prea stramt de oameni si preocupari..asa-mi parea... toate zilele banale si la fel.
Mi-a fost teama degeaba....
Tarziu am realizat ca multe lucruri importante din viata mea depind de mine si numai de mine... ca viata e de multe ori asa cum ti-o construiesti sau doresti...de alegerile pe care le faci, de compromisurile pe care le faci , de bucuria cu care esti in stare sa primesti lucrurile mici dar frumoase fara de care viata n-are nici un farmec...

Apoi a inceput sa-mi fie teama de relatii ce pareau sa devina definitive...

Imi placea mai mult starea de provizorat... imi dadea o senzatie de siguranta si de nedefinitiv...

Incepusem sa-mi pun la nesfarsit o intrebare al carui raspuns era mereu si invariabil acelasi : NU
il vad ca pe ultimul barbat din viata mea ?

Nu stiu de ce-mi puneam intrebarea... stiu c-am incetat sa mai gandesc asa de ceva vreme... sau raspunsul a devenit : voi vedea

Dar teama de lucruri definitive a ramas... perceptia asupra lor s-a mai estompat...incerc sa nu mai incadrez nimic din ce mi se intampla in categoria lucrurilor definitive...